Elena Ferrante, Prietena mea geniala
Napoli, sfarsitul anilor ’50. Doua prietene, Elena si Lila, locuiesc intr-o zona saraca a orasului, familiile lor sunt sarace si, desi sunt talentate la invatatura, nu acesta este drumul care li s-a promis. Lila, cea talentata, renunta curand la scoala pentru a lucra cu tatal si fratele ei in atelierul lor de cizmarie. Elena, pe de alta parte, este sustinuta de profesorul ei, care ii indeamna pe parintii ei sa o trimita la gimnaziu si mai tarziu la liceu, la fel ca pe copiii din familiile Carracci si Sarratore, care au o situatie mai buna si isi permit acest lucru.
In aceasta perioada, cele doua fete se schimba din punct de vedere fizic si psihologic, ajutandu-se reciproc sau atacandu-se reciproc. Drumurile lor se intersecteaza uneori si alteori se despart, pe fundalul unui Napoli intunecat, dar turbulent, violent si dur. Drumuri care le vor conduce, dupa trecerea prin adolescenta, spre zorii maturitatii, nu fara rupturi si suferinte.
Cum recunosti un mare scriitor? Dupa eleganta stilului sau, care il prinde pe cititor de guler si il conduce – fara sa-i dea timp sa-si traga sufletul – prin cronica detaliata a unei lumi inca necunoscute (in acest caz, sudul mizerabil, inapoiat si teribil de violent al Italiei postbelice)? A capacitatii sale de a face universala o poveste absolut intima, care se intampla cu personaje care nu ne sunt nimic, dar cu care ajungem sa ne identificam ca frati si surori?
Cand se va inchide aceasta “Prietena mea geniala”, de Elena Ferrante, cititorii vor deveni un pic asemenea acelor doua adolescente napoletane, a priori condamnate de mediul lor social, a caror lupta se urmareste timp de 400 de pagini vrajite, pline de viata, indoieli, chinuri si furie. Iubirea lor, bazata pe o atractie reciproca bine ascunsa si pe o competitie sanatoasa, intr-o lume altfel resemnata cu imobilismul si mediocritatea, rasuna ca un cantec de speranta pentru toti cei care dispera in zilele noastre de absenta unui ascensor social… chiar daca ultimul capitol, cel al casatoriei explozivei Lila, actioneaza ca un dus rece asupra sperantelor celor doua prietene!
Desigur, fara sa fi citit restul aventurilor Elenei si ale Lilei, putem ghici ca totul va fi bine pentru naratoare, devenita o scriitoare celebra, dar ca Lila – privata de studii in ciuda inteligentei sale sclipitoare – va avea o existenta mai haotica pana la moartea sa, anuntata in prefata “Prietena mea geniala”. Daca aceasta frumoasa carte ne poate pierde uneori, este din cauza acumularii de personaje, toate pitoresti, superb intruchipate de pana plina de viata a lui Ferrante, si intre care este usor sa te pierzi, in ciuda listei de la inceputul romanului (un procedeu neobisnuit, ce-i drept, dar necesar aici): acesta este un defect minor in comparatie cu torentul de emotii pe care il poarta aceasta mini-comedie umana!